M-am tot gândit cum să fac cu multele fotografii, primite şi de la Ştefana, şi de la Simona, dar făcute şi de Teo şi Virgil. Aşa am ajuns la jurnalul de fotografie a unor momente mari.
Înainte de toate – întîlnirea de colinzi şi poveşti, împreună – copii şi bătrâni. Colinzi ca la Hundorf, începute de copiii veniţi cu Sorina – învăţătoarea lor, care n-a uitat să vină cu „clopoţălul” copilăriei noastre. Un clopoţel din bronz masiv, lucrat manual, ce aduce mai mult a clopot decât a clopoţel.
Acasă, îi aşteptam noi – musafirii noştri, împreună cu cei vârstnici – unchiul şi cu tuşica Vivi – învăţătorii satului de-o viaţă, prin mâna cărora au trecut generaţii, Baba Văsălică – cel mai vârstnic din sat, are 93 de ani, e de vârsta tatii, iar eu pe tata nu-l mai am de 20 de ani. Baba Văsălică a venit cu tuşica Mărioara şi cu Mărioara, fiica ei, tot învăţătoare, dar şi cu Lala Saftă şi cu tuşica Maria, cea mai apropiată de noi şi cu casa şi cu bunăvoinţa, şi cu primirea.
Acum putem gusta din nou, cu memoria afectivă, zilele de sărbătoare. Dar şi de încurajare pentru că, de când mă ştiu, la mine funcţionează întoarcerea Acasă. Ca să mă pot retrage, să mă pot încuraja, să pot merge mai departe.
Acasa La Hundorf 