Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2014

Un alt moment lung a fost cel al plimbării cu căruţele pe coamele dealurilor din Hundorf. Călăuze au fost Traian şi cu Dănuţ, căci ei ştiu potecile, dealurile, numele, poveştile.

Iar Ştefana şi ai săi au fost meşterii fotografiilor.

Imaginile spun tot despre plimbarea care a pornit din faţa casei, cu toate pregătelile ei şi în căutătura lungă a sătenilor care se uitau după drumeţi.

Sfârşitul a fost unul pe care, din păcate,  imaginea nu l-a consemnat decât parţial. După întoarcerea tuturor, numai Octav a fost cel care a rămas pe dealuri, căci el a preferat o plimbare singuratică şi o intoarcere plină de noroaie, însoţit de un băţ căt caru’ mare …

A fost într-o zi de iarnă cu soare …

Read Full Post »

M-am tot gândit cum să fac cu multele fotografii, primite şi de la Ştefana, şi de la Simona, dar făcute şi de Teo şi Virgil. Aşa am ajuns la jurnalul de fotografie a unor momente mari.

Înainte de toate – întîlnirea de colinzi şi poveşti, împreună – copii şi bătrâni. Colinzi ca la Hundorf, începute de copiii veniţi cu Sorina – învăţătoarea lor, care n-a uitat să vină cu „clopoţălul” copilăriei noastre. Un clopoţel din bronz masiv, lucrat manual, ce aduce mai mult a clopot decât a clopoţel.

Acasă, îi aşteptam noi – musafirii noştri, împreună cu cei vârstnici – unchiul şi cu tuşica Vivi – învăţătorii satului de-o viaţă, prin mâna cărora au trecut generaţii, Baba Văsălică – cel mai vârstnic din sat, are 93 de ani, e de vârsta tatii, iar eu pe tata nu-l mai am de 20 de ani. Baba Văsălică a venit cu tuşica Mărioara şi cu Mărioara, fiica ei, tot învăţătoare, dar şi cu Lala Saftă şi cu tuşica Maria, cea mai apropiată de noi şi cu casa şi cu bunăvoinţa, şi cu primirea.

Acum putem gusta din nou, cu memoria afectivă, zilele de sărbătoare. Dar şi de încurajare pentru că, de când mă ştiu, la mine funcţionează întoarcerea Acasă. Ca să mă pot retrage, să mă pot încuraja, să pot merge mai departe.

DSCF6138 DSCF6085 DSCF6088 DSCF6091 DSCF6093 DSCF6097 DSCF6098 DSCF6099 DSCF6101 DSCF6103 DSCF6113 DSCF6134 DSCF6135 DSCF6136 DSCF6137 _DSC0261 _DSC0241 _DSC0256

Read Full Post »

Simona este prima care a scris despre tabăra noastră de la Hundorf.

Cu îngăduinţa ei,  postez textul şi o selecţie din fotografiile Simonei, în special cele legate de instantaneele cu lumina aceea; căci Simona a fost cea care se trezea dis de dimineată ca să se ducă pe deal pentru fotografii.

În următoarele postări, fotografiile vor fi jurnalul evenimentelor.

„Prima data am ajuns in Viisoara intamplator. Iesisem la o plimbare cu motocicleta. De fapt era prima plimbare cu motocicleta mea Yamaha. Emotiile si bucuria au fost intrerupte de norii negrii care nu s-au lasat induiosati de chiuitul meu din casca si au inceput sa toarne cu galeata. Lucian imi face semn sa opresc. Zis si facut. Am oprit motorul si m-am strecurat sub o streasina, pe scarile unei case ingrijite, undeva la marginea drumului. Mi-am scos casca si asteptam linistita sa se potoleasca ploaia care-mi facea inima cat un purice la gandul ca drumul spre casa nu-l voi face pe asfalt uscat…..

A doua oara am ajuns in Viisoara pentru a fi aproape de firescul unei vieti simple, departe de telefon si de stress. Imi doream nespus de mult sa invat sa pregatesc cozonaci si sa ascult colinzi de Hundorf. Totul mi se parea atat de special incat am pus aproape de mine, o brosura cu colinde si caietul de retete, nu care cumva sa plec fara ele. Auzisem ca Maria Morar, organizeaza acasa la Hundorf/Viisoara, o minivacanta cu sarbatori de poveste si colinzi. Numaram zilele ca sa ajung cat mai repede intr-un loc despre care stiam dinainte ca-mi va ramane la suflet. Zilele au trecut repede. Nu am ajuns cu noaptea-n cap ci numai bine cat sa fac o plimbare pe hotarele Hundorfului. Casa de la numarul 441, a Mariei Morar, statea semeata sub delusorul unde biserica se inalta de drag si frumos.

Maria ne-a intampinat foarte vesela, pe mine si Orsi, prietena mea. Parca o aud si acum strigand: Aaaaa Simona, ati ajuns? Casa este semeata atat pe dinafara cat si pe dinauntru. Tot, absolut tot este autentic, frumos si bine pastrat. Caldura casei mi-a amintit de parinti, dar am lasat dorul pe mai tarziu cand aveam sa ma intorc acasa si sa o sun pe mama. Seara ne-au colindat copiii, iar batranii satului ne-au povestit despre vietile lor si despre istoria satului. Asa ca am cantat, am povestit, am gustat din bunatatile de cozonaci si lichiu, atat de gustosi incat si acum imi este pofta….am baut sirop de soc si vin de casa, dar mai ales ne-am imprietenit, ne-am apropiat, iar acum suntem o familie mare care se pregateste sa intampine si alte sarbatori tot cu dichis si voie buna. Cat despre cozonaci, aici e aici…faina alba ca zapada, laptele proaspat de la vacutele din sat, oua si mainile dibace ale Mariei, au framantat un aluat atat de pufos ca-ti era mai mare dragul sa-l rasucesti, pe un prospop tesut in casa, cu nuci, cacao si stafide. Am fotografiat cat am putut iar in caietul meu de retete voi pune o poza care va fi mai pretioasa decat oricare alta poza cu cozonaci.

In dimineata dinaintea plecarii am vazut cum rasare soarele la Viisoara. Lumina blanda, bucura tot ce este viu, iar in bucuria lor cocosii sunt cei zgomotosi. Eram la rasarit in varful dealului. Faceam fotografii. Dintr-o data am auzit clopotul de la biserica de langa casa Mariei. In acea dimineata am simtit ca locul acesta este un colt de Rai. Lumina de la rasarit si clopotul bisericii au dat timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. M-am oprit o clipa si I-am multumit lui Dumnezeu pentru tot.

Voi reveni la Viisoara, caci dorul nu se vrea a sta departe de Maria, de tusica Maria, de Teo, de Miaunica…..

 

Cu pretuire,

Simona

Read Full Post »

Am rămas în urmă cu scrisul ! Mult de tot !

Şi asta pentru că ultima perioadă – a sfârşitului de an 2013, mai ales – a fost niţel cam aglomerată cu ideea de tabere şi cu taberele.

Micile tabere de ţară (să-mi fie cu iertare, dar acum n-am un termen mai potrivit), ca la ţară !

Ce s-a întâmplat de fapt:

Înainte de orice – pregătirea taberelor mi-a pricinuit întâlnirea cu multă lume. Şi asta a fost foarte frumos, pentru că mă bucură tot ce înseamnă comunitate şi comunicare.

Apoi, evident, au fost taberele însele, lucru care a însemnat alte întâlniri. Şi cu cei care au venit în tabără, dar şi cu oameni ai satului. Şi a mai însemnat pentru noi un fel de test de gazdă. E tare bine să testezi şi să vezi cum şi cât poţi să întinzi coarda.

Acum, taberele astea – pe care le-am lansat pentru sărbătorile de iarnă – au mai însemnat ceva care e destul de important pentru mine, cel puţin.

Anume faptul că sunt oameni care doresc să vină acolo. Asta e un lucru bun.

Însă, pe de altă parte, sunt oameni cu care te întâlneşti şi oameni cu care nu te întâlneşti. Asta e un lucru firesc.

Căutarea e locul comun care pricinuieşte întâlnirile. Cel puţin asta am înţeles eu de la cei care vin. Ori tocmai CĂUTAREA e cheia pentru care funcţionează Acasă la Hundorf. Acolo, într-o casă de ţăran, printre ţărani, fără nci un fel de pretenţii. Adică să te duci pe deal şi să-ţi vină o idee. Să stai în curte şi să te joci,  sau să asculţi colinde pe viu sau alte poveşti. Sau să te umpli de noroiaie pe bocanci şi-apoi să ţi-i laşi la ger ! Sau mai ştiu eu ce !

Fiecare din noi căutăm ceva care să ne apropie de adevărurile noastre şi ale altora.

Poate pentru că cele esenţiale sunt simple.

Pe asta m-am bazat eu când am tot visat la Acasă la Hundorf.

 Pe de altă parte, c um faci cu neîntâlnirile ?

Păi, cum să faci. Le laşi să treacă pentru că sunt fireşti, şi cauţi mai departe un ochi al minţii pe care să-l trezeşti.

Revenind la scris şi la postări – urmează să pun imagini din tabără şi urmează să pun imagini de la atelierul Dănuţei, care s-a întâmplat în vară.

Semne de bun augur pentru debutul acestui an.

Read Full Post »