Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2013

                                           

Prima fotografie pe care am făcut-o la Viișoara e de la o repetiție cu dansuri a copiilor pentru serbarea școlară. Ultima fotografie îi înfățișează pe domnul și doamna Morar, perechea de învățători prin mâinile cărora a trecut, pe rând, fiecare generație a satului. Poate că nu e întâmplare că între cele două imagini se întinde tot traseul meu pe parcursul celor două săptămâni petrecute în Viișoara, fiindcă în mod simbolic ele flanchează și lumea satului în sine – Viișoara ca loc cu o istorie la care a contribuit fiecare om, la fiecare vârstă. De la cei mici care cresc cu Haribo și cu Disney Channel, la cei de 20 de ani încă nesiguri ce să ceară de la viață, trecând prin generația de 30 de ani care se avântă din când în când la lucru în Germania, apoi prin sătenii neaoși care au acum 40-50 de ani, nu își arată vârsta și muncesc cu încăpățânare, până la generația în vârstă, oameni împovărați de o viață de muncă și totuși foarte senini. Și chiar dacă o asemenea împărțire aproape antropologică e de găsit și în alte sate transilvănene, Viișoara e un sat special. E special nu neapărat fiindcă e înconjurat de dealuri bucolice, sau fiindcă are fântâni în curți și case falnice; e special tocmai datorită oamenilor. Dacă în primele două zile încă făceam cunoștință buimacă cu câte o familie și încercam să încropesc un plan de fotografiat, n-a lipsit mult până să mă trezesc luată pe sus și purtată pe unde a vrut satul, din zori și până noaptea târziu. „Veniți și pe la noi când aveți timp” a devenit curând fraza cu care eram salutată de oameni cu care încă nu făcusem cunoștință. Așa că am tot venit, din casă în casă, am gustat din tot atâtea prăjituri și siropuri de soc, am mers la cosit, la școală, am ajutat la pregătirile pentru Rusalii, am mâncat ciuperci din pădure, am vizitat stâni și am făcut pâine de casă, dar mai ales am stat la povești. Asta fiindcă oamenii din sat sunt de o deschidere și o empatie care te dezarmează din primele secunde – chiar dacă lumea din care vii tu e de neimaginat pentru ei. Iar ceea ce te face să îi asculți cu adevărat, dincolo de tonul lor sfătos și bonomia caracteristică, dincolo de curiozitatea ta pentru viața la țară, e faptul că asemenea conversații își pun amprenta asupra ta. Îți dai seama că un dialog nu are nevoie de un context, așa cum probabil te-a învățat orașul, ci doar de o întrebare sinceră venită din rărunchi. Asta e cheia care deschide o lume întreagă.

Lala Mărie, Lala Letiția, Sorin, tanti Mariana, tanti Angela, Emiluc, Mioara, domnul Mureșan și doamnele învățatoare de la școala primară, domnul și doamna Morar, doamna educatoare Simona, tanti Anuța, domnul Nelu și doamna Viorica, și mai ales sumedenia de copii între 6 și 14 ani – vă mulțumesc că m-ați lăsat să fac parte necondiționat din viețile voastre.

Mai jos, un making of al adevăratelor fotografii:

Read Full Post »

Eu personal aş vrea să anunţ deschiderea unui nou drum.

Care, nu numai că mă bucură, dar asupra căruia lucrez foarte mult şi care s-a ivit ca o continuare firească, dezvoltată, necesară a rezidenţelor de la Hundorf.

E vorba de atelierele de creaţie.

Artistii si comunitatea.

Artiştii (sau o parte din ei) –  cei care în timpul rezidenţei lor de la Hundorf s-au înţeles cu oamenii, aşa încât pentru aceştia artiştii nu mai sunt nişte simpli musafiri – încep să lucreze concret cu o parte a comunităţii.

Deschizătorul de drumuri este Dana Cernat de la Idei cusute.

Acum Dana şi-a încheiat la Hundorf  atelierul cu fetele din sat. Pe cusătură.

În paralel, ea continuă să intre în comunitate, să facă parte din ea, să înveţe şi să fie împreună într-o experienţă a căutărilor. Adevărată şi simplă.

Eu atât am vrut să anunţ. Acum

Mai departe, vine Dănuţa.

Read Full Post »