Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘tabara de la Hundorf’

Simona este prima care a scris despre tabăra noastră de la Hundorf.

Cu îngăduinţa ei,  postez textul şi o selecţie din fotografiile Simonei, în special cele legate de instantaneele cu lumina aceea; căci Simona a fost cea care se trezea dis de dimineată ca să se ducă pe deal pentru fotografii.

În următoarele postări, fotografiile vor fi jurnalul evenimentelor.

„Prima data am ajuns in Viisoara intamplator. Iesisem la o plimbare cu motocicleta. De fapt era prima plimbare cu motocicleta mea Yamaha. Emotiile si bucuria au fost intrerupte de norii negrii care nu s-au lasat induiosati de chiuitul meu din casca si au inceput sa toarne cu galeata. Lucian imi face semn sa opresc. Zis si facut. Am oprit motorul si m-am strecurat sub o streasina, pe scarile unei case ingrijite, undeva la marginea drumului. Mi-am scos casca si asteptam linistita sa se potoleasca ploaia care-mi facea inima cat un purice la gandul ca drumul spre casa nu-l voi face pe asfalt uscat…..

A doua oara am ajuns in Viisoara pentru a fi aproape de firescul unei vieti simple, departe de telefon si de stress. Imi doream nespus de mult sa invat sa pregatesc cozonaci si sa ascult colinzi de Hundorf. Totul mi se parea atat de special incat am pus aproape de mine, o brosura cu colinde si caietul de retete, nu care cumva sa plec fara ele. Auzisem ca Maria Morar, organizeaza acasa la Hundorf/Viisoara, o minivacanta cu sarbatori de poveste si colinzi. Numaram zilele ca sa ajung cat mai repede intr-un loc despre care stiam dinainte ca-mi va ramane la suflet. Zilele au trecut repede. Nu am ajuns cu noaptea-n cap ci numai bine cat sa fac o plimbare pe hotarele Hundorfului. Casa de la numarul 441, a Mariei Morar, statea semeata sub delusorul unde biserica se inalta de drag si frumos.

Maria ne-a intampinat foarte vesela, pe mine si Orsi, prietena mea. Parca o aud si acum strigand: Aaaaa Simona, ati ajuns? Casa este semeata atat pe dinafara cat si pe dinauntru. Tot, absolut tot este autentic, frumos si bine pastrat. Caldura casei mi-a amintit de parinti, dar am lasat dorul pe mai tarziu cand aveam sa ma intorc acasa si sa o sun pe mama. Seara ne-au colindat copiii, iar batranii satului ne-au povestit despre vietile lor si despre istoria satului. Asa ca am cantat, am povestit, am gustat din bunatatile de cozonaci si lichiu, atat de gustosi incat si acum imi este pofta….am baut sirop de soc si vin de casa, dar mai ales ne-am imprietenit, ne-am apropiat, iar acum suntem o familie mare care se pregateste sa intampine si alte sarbatori tot cu dichis si voie buna. Cat despre cozonaci, aici e aici…faina alba ca zapada, laptele proaspat de la vacutele din sat, oua si mainile dibace ale Mariei, au framantat un aluat atat de pufos ca-ti era mai mare dragul sa-l rasucesti, pe un prospop tesut in casa, cu nuci, cacao si stafide. Am fotografiat cat am putut iar in caietul meu de retete voi pune o poza care va fi mai pretioasa decat oricare alta poza cu cozonaci.

In dimineata dinaintea plecarii am vazut cum rasare soarele la Viisoara. Lumina blanda, bucura tot ce este viu, iar in bucuria lor cocosii sunt cei zgomotosi. Eram la rasarit in varful dealului. Faceam fotografii. Dintr-o data am auzit clopotul de la biserica de langa casa Mariei. In acea dimineata am simtit ca locul acesta este un colt de Rai. Lumina de la rasarit si clopotul bisericii au dat timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. M-am oprit o clipa si I-am multumit lui Dumnezeu pentru tot.

Voi reveni la Viisoara, caci dorul nu se vrea a sta departe de Maria, de tusica Maria, de Teo, de Miaunica…..

 

Cu pretuire,

Simona

Read Full Post »