Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘fotografie’

Vă invităm să participaţi sâmbătă, 30 iulie, ora 19.00, la Biserica Evanghelică din Hundorf la vernisajul expoziţiei COLORFILA – atelierul de plante, ce prezintă lucrările realizate de cinci artişti plastici profesionişti în cadrul atelierului de creaţie Acasă, la Hundorf.

DSC_0097

În perioada 23 – 31 iulie 2016 cei cinci artişti plastici– studeţi şi masteranzi ai Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, patru dintre ei şi membri ai Clubului Ilustratorilor, au stat Acasă, la Hundorf  pentru ultima etapă a propriului lor proiect, pregătit şi început în Bucureşti.

Atelierul de creaţie de la Hundorf a fost structurat în trei părţi.

A avut o primă parte de informare şi documentare la faţa locului, însemnând întâlniri cu femeile mai vârstnice din sat în încercarea artiştilor de a afla şi altceva decât se găseşte pe internet:  plante care dau diverse culori, denumirile regionale ale acestora, metode.

A urmat o perioadă de experimente cu drumuri pe dealuri, culegeri de plante, fierturi, combinaţii,  încercări şi rezultate ad-hoc.

Şi, evident, partea consistentă a atelierului – desenat şi pictat. Cu toată paleta de culori pe care au reuşit să o obţină ca urmare a experimentelor, dar şi cu ineditul unui peisaj rural.20160727_154043 image1

 

 

 

 

 

 

Vernisajul expoziţiei COLORFILA (ca şi prezentarea oricăror rezultate ale diferitelor ateliere) are un rost bine definit. Este, pe de o parte, o primă întâlnire a creaţiei artistice cu un public încă ingenuu, un public ce simte şi reacţionează instantaneu la o frumuseţe înţeleasă;

pe de altă parte – artiştii arată oamenilor din sat o creaţie ce poartă semnele satului lor, cu tot ce au descoperit şi au valorizat ei, ca semn al mândriei locului.

Atelierul de creaţie este organizat de Asociaţia „Acasă la Hundorf”.

Dacă şi ce au reuştit artiştii vom afla la vernisaj.

foto: Raluca Anghel si Roxana Elena Ardeleanu

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

                                           

Prima fotografie pe care am făcut-o la Viișoara e de la o repetiție cu dansuri a copiilor pentru serbarea școlară. Ultima fotografie îi înfățișează pe domnul și doamna Morar, perechea de învățători prin mâinile cărora a trecut, pe rând, fiecare generație a satului. Poate că nu e întâmplare că între cele două imagini se întinde tot traseul meu pe parcursul celor două săptămâni petrecute în Viișoara, fiindcă în mod simbolic ele flanchează și lumea satului în sine – Viișoara ca loc cu o istorie la care a contribuit fiecare om, la fiecare vârstă. De la cei mici care cresc cu Haribo și cu Disney Channel, la cei de 20 de ani încă nesiguri ce să ceară de la viață, trecând prin generația de 30 de ani care se avântă din când în când la lucru în Germania, apoi prin sătenii neaoși care au acum 40-50 de ani, nu își arată vârsta și muncesc cu încăpățânare, până la generația în vârstă, oameni împovărați de o viață de muncă și totuși foarte senini. Și chiar dacă o asemenea împărțire aproape antropologică e de găsit și în alte sate transilvănene, Viișoara e un sat special. E special nu neapărat fiindcă e înconjurat de dealuri bucolice, sau fiindcă are fântâni în curți și case falnice; e special tocmai datorită oamenilor. Dacă în primele două zile încă făceam cunoștință buimacă cu câte o familie și încercam să încropesc un plan de fotografiat, n-a lipsit mult până să mă trezesc luată pe sus și purtată pe unde a vrut satul, din zori și până noaptea târziu. „Veniți și pe la noi când aveți timp” a devenit curând fraza cu care eram salutată de oameni cu care încă nu făcusem cunoștință. Așa că am tot venit, din casă în casă, am gustat din tot atâtea prăjituri și siropuri de soc, am mers la cosit, la școală, am ajutat la pregătirile pentru Rusalii, am mâncat ciuperci din pădure, am vizitat stâni și am făcut pâine de casă, dar mai ales am stat la povești. Asta fiindcă oamenii din sat sunt de o deschidere și o empatie care te dezarmează din primele secunde – chiar dacă lumea din care vii tu e de neimaginat pentru ei. Iar ceea ce te face să îi asculți cu adevărat, dincolo de tonul lor sfătos și bonomia caracteristică, dincolo de curiozitatea ta pentru viața la țară, e faptul că asemenea conversații își pun amprenta asupra ta. Îți dai seama că un dialog nu are nevoie de un context, așa cum probabil te-a învățat orașul, ci doar de o întrebare sinceră venită din rărunchi. Asta e cheia care deschide o lume întreagă.

Lala Mărie, Lala Letiția, Sorin, tanti Mariana, tanti Angela, Emiluc, Mioara, domnul Mureșan și doamnele învățatoare de la școala primară, domnul și doamna Morar, doamna educatoare Simona, tanti Anuța, domnul Nelu și doamna Viorica, și mai ales sumedenia de copii între 6 și 14 ani – vă mulțumesc că m-ați lăsat să fac parte necondiționat din viețile voastre.

Mai jos, un making of al adevăratelor fotografii:

Read Full Post »

“Am absolvit în 2008 Secția de Fotografie a Universității de Arte din București și câțiva ani am fost interesată de fotografia de dans, explorând felul în care se comportă corpul în timpul mișcării. Apoi, datorită unui proiect de cercetare în istoria artei la care am lucrat timp de un an, am devenit atrasă de portrete și, în sens mai larg, de potențialul social al fotografiei. Am început să mă întreb dacă fotografia poate juca un rol direct și nemediat în viața omului, dincolo de pereții pretențioși ai muzeelor și galeriilor. Eu mă încăpățânez să cred că fotografia e parte esențială din latura socială a vieții omului contemporan și poate acționa ca un barometru al propriei identități, ajutându-ne să ne înțelegem pe noi înșine, precum și relațiile pe care le avem cu cei din jur, rolul într-o comunitate. Cu atât mai mult cu cât e vorba de o comunitate închegată, de un microunivers social. Cu aceste gânduri aș vrea să vin la Hundorf, laolaltă cu aparatul meu foto de vârsta unui moșneag. Deși nu pot să anticipez în totalitate cum se vor desfășura lucrurile, aș vrea să propun un proiect la granița dintre fotografie și interacțiune socială. Aș vrea să profit de momentul de liniște prilejuit de ruperea de civilizație și să absorb experiența locului prin toți porii. Aș vrea să cunosc oamenii satului, să intru în casele lor, să merg în câmp, la biserică sau la cârciumă cu ei, să stăm de vorbă până când diferențele bucureștean-țăran, musafir-gazdă, fotograf-subiect dispar, și pur și simplu devenim oameni care schimbă povești și care contează unul pentru celălalt. La un moment dat în timpul povestirilor, aș apăsa pe declanșator și aș transforma schimbul de priviri într-o fotografie. În egală măsură mă interesează apoi nivelul participativ la care pot fi aduse imaginile în raport cu viața sătenilor. Aș vrea să găsesc o modalitate prin care imaginile să fie integrate în spațiul satului, așa încât să se întoarcă asupra comunității, dându-le oamenilor o șansă să reflecteze asupra lor înșiși, asupra spațiului pe care îl locuiesc, asupra satului pe care îl împart, și asupra rolului lor de participanți într-o comunitate. Va fi o muncă împreună, atât ca proces, cât și ca valorificare a rezultatului final.”

Aşa mi-a scris Irina în scrisoarea trimisă înainte de a veni la Hundorf. Rezidenţa ei tocmai s-a încheiat şi sper că lucrurile s-au întâmplat aşa cum şi-a dorit. Mi-a promis că va scrie despre tot, aşa că aşteptăm.

„Domnişoara”, aşa i-au spus oamenii din sat timp de două săptămâni cât Irina a stat cu ei la poveşti, a mers pe câmp, la repetiţiile copiilor ce pregăteau serbarea, a petrecut sărbătoarea armindenilor de Rusalii, a mers la stână şi … s-au şi gândit la expunerea fotografiilor. Anul următor, într-o expoziţie cu Hundorf şi despre Hundorf.

DSCF5835

Read Full Post »